Popular Tags:

Prima mea poezie

10 octombrie 2014 at 22:46

 

night bird

Poeziile vor avea întotdeauna un loc aparte în sufletul meu. Îmi place să le citesc, îmi place să le ascult. Nu toate categoriile de poezii îmi plac dar cu siguranță apreciez scriitorul.

În gimnaziu și liceu de fiecare dată când discutam o poezie eram obligat să accept interpretarea dată de profesoară sau de criticii literari. Niciodată nu am fost de acord cu acest concept. Nuvelele, basmele, romanele etc. sunt relativ clare, cu un sfârșit. Din punctul meu de vedere poezia este excepția de la regulă. De cele mai multe ori citind poezia predată la școală am observat că stârnește în mine alte sentimente și impresii decât cele forțate de autoritatea din domeniu. Cu unele excepții în care autorul urmărește un aspect specific, poeziile sunt făcute pentru fiecare să fie unice. În fond, nu putem ști exact ce l-a măcinat în interior pe scriitor când a scris acele versuri, cu atât mai puțin să inducem o singură interpretare ca și corectă absolut.

Mai un aspect pe care doresc să îl menționez, este faptul că, nu consider obligatoriu când scriem o poezie să ne încadrăm  în anumite reguli folosite de scriitori anteriori. Este foarte bine să le studiem stilul dar mai departe trebuie să avem fiecare dintre noi libertatea de a experimenta și creea pe un ton caracteristic nouă.

Am dezbătut mult dacă să scriu pe o platformă online bucăți din micile mele creații. Recunosc că este pentru prima dată când mă deschid pe această latură în mod public. Sper să vă placă.

Prima mea poezie pe care o postez se numește „Pasăre a nopții”.

Pasăre a nopții

1.Sunt o pasăre a nopții

Și mă plimb pe străzile vieții.

Sunt o pasăre a libertății

Și mă plimb pe visele tinereții.

2. Mă uit în stânga și văd doi îndrăgostiți,

Mă uit în dreapta și văd doi căsătoriți.

Mă uit în față și văd doar cerul,

Nu mă uit în spate, să văd tunelul.

3. Sus pe cer luna etern mă veghează,

Stelele, profund mă îngândurează.

Viața este ca o pagină de carte,

Cuvintele sunt sufletul iubit de toate.

4. Mă uit în dreapta și văd un porumbel,

Mă uit în stânga și văd un bilețel.

Mă uit în față și văd o speranță,

Nu mă uit în spate, să văd un nor de ceață.

5. Sunt o pasăre a nopții

Și mă plimb pe fluviile singurătății.

Sunt o pasăre a iubirii

Și mă plimb după aripile fericirii.

România și neîncrederea

3 octombrie 2014 at 13:22

johann_wolfgang_von_goethe_intelepciune_1282

România și neîncrederea. Săptămâna aceasta am avut primul curs de etnopsihologie și pot spune că am rămas foarte plăcut impresionat. Cum sunt pasionat atât de istorie cât și de psihologie o materie care să le combină pe amândouă este un deliciu. Practic în linii foarte generale discutăm despre societatea românească din secolul XIX până în prezent. Oare s-au schimbat multe lucruri de atunci? Din câte am înțeles nu prea. Dar acest lucru îl voi înțelege mai bine pe parcursul semestrului.

La primul curs și seminar deși am vorbit la general despre materie am dezbătut un sondaj îngrijorător despre încredere și neîncredere.

Un sondaj s-a realizat recent în mai multe state europene (și în România) pentru a măsura nivelul de neîncredere perceput de cetățenii Europei față de alte state. Rezultatul este dezastruos pentru noi:  74% este nivelul de neîncredere acordat României; primul loc pe listă, urmat de Iran și Rusia la diferență de 2-4 puncte. La polul opus este Elveția și Suedia cu 68% încredere.

Suntem văzuți cu mai puțină încredere față de două puteri nucleare iar una amenință pacea mondială.

Hai să vedem situația dintr-un alt punct de vedere. Câtă încredere aveți fiecare dintre voi în instituțiile României, în conducerea țării, în cei cunoscuți, în vecin și chiar în voi înșivă? Nu pot vorbi în numele nici unei persoane dar pot vorbi în numele meu. Deși încerc să lucrez la acest aspect al personalității mele momentan sunt foarte neîncrezător în tot și ca fiecare dintre noi am cel puțin o experiență care îmi întărește atitudinea.

Dacă vorbim de justiție am văzut oameni vinovați care au scăpat cu o pedeapsă ușoară iar alte persoane tot vinovate dar cu urmări mai puțin grave fiind aspru condamnați. Oameni care trăiesc de pe o zi pe alta aspru sancționați iar persoane care aruncă banii peste tot fiind trecuți cu vederea.

Dacă vorbim de sistemul medical am un coleg care a plătit casa de sănătate timp de 7 ani fără a avea nevoie de ajutor dar când această nevoie a apărut cu greu au dorit să-i deconteze jumătate din sumă. Mătușa mea a trebuit operată la șold iar dintr-o intervenție banală pentru acest secol a contactat o bacterie în Spitalul Județean și a decedat.

Dacă vorbim de oricare altă instituție sau firmă: Finanțe, Orange etc. toate încerc să scoată câți mai mulți lei din buzunarul tău. (6 luni m-am chinuit să închid un abonament orange expirat dar contrar cererii mele ei au continuat să mă factureze) etc.

Exemplele sunt multe dar nu trebuie să ne uităm prea departe ca să înțelegem de ce străinii nu au încredere în România. NICI NOI NU AVEM ÎNCREDERE ÎN ROMÂNIA sau mai bine spus prea puțină încredere.

Problema este că noi cu toții suntem România,noi suntem sufletul și personalitatea ei. Gândurile și acțiunile acestui stat.

Avem atâtea expresii nocive care ne întăresc convingerile cum este de exemplu: Trăim în România și asta ne ocupă tot timpul” încât ne auto-sabotăm. Ne programăm fără să ne dăm seama doar pe aspectul negativ a societății românești și dispare ideea că de fapt tot noi putem face diferența.

Sunt conștient de faptul  că mulți vor spune: „nu trebuie să ne intereseze ce spun sau cum ne percep ceilalți”. Dar ar trebui. În contextul globalizării, a dezvoltării unei culturi mondiale și a unei piețe de muncă flexibilă și fluctuantă nu ne permitem să fim catalogați atât de negativ.

De la mai multe persoane care lucrează de câțiva ani în străinătate am înțeles că datorită conștiinciozității și profesionalismului lor percepția asupra românului se îmbunătățește. Problema pe care o văd este să ni se dea șansa de a le arăta ce putem face. Se spune că prima impresie este cea mai grea de schimbat.

Și totuși ce putem face pentru a fi văzuți mai de încredere? Schimbarea trebuie să vină din interiorul fiecăruia.

Trebuie să lucrăm încet și sigur la puterea și dorința noastră de a face o schimbare atât în felul cum ne percepem capacitățile noastre interne cât și în ce măsură putem aduce modificări pozitive societății în care trăim. Trebuie să învățăm să fim mai constanți în decizii și să nu umblăm ca un cățel după fiecare stat doar pentru a mâncă resturile. Trebuie să fim uniți și să încetăm cu aceste categorizări în funcție de regiunea țării. Trebuie să încercăm să impulsionăm educația copiilor mici și a tinerilor (nu să ne bazăm doar pe educația precară de stat) să citească și să cultive o dorință de a ajunge pe poziții unde să aibă puterea și posibilitatea de a crea o bază solidă pentru un stat sănătos și demn de încredere. Totul începe cu o dorință și o schimbare la baza piramidei. Schimbi destule cuburi la bază iar vârful fie va cădea fie va rămâne și acceptă noua realitate.

Dorința mea este de a trezi lumea din letargie și auto-condamnare. Nu este păcat pentru tinerii care au murit acum 24 de ani pentru un ideal? Sau pentru elita politică românească din perioada lui Carol I și Ferdinand care au luptat până la ultimul glas să asigure recunoașterea acestei țări în rândul statelor lumii?

 De ce să uităm sau să ignorăm?

 

Realitatea

12 septembrie 2014 at 19:02

 

feeling-becoming

Autorul  seriei de cărți A Song of Ice and Fire, cunoscut sub numele serialului TV Game of Thrones ( Urzeala Tronurilor), George R.R. Martin, a fost întrebat la o conferință de ce povestea este atât de dură, cu multă intrigă, crimă și luptă pentru putere. Răspunsul său este unul memorabil din punctul meu de vedere. George Martin a spus că: „People often claim to hunger for truth, but seldom like the taste when its served up” ( „Oamenii de multe ori susțin că sunt flămânzi după adevăr dar rareori le place gustul când este servit”).

Avem cu toții în interiorul nostru dorința să citim o poveste sau să vedem un film care să fie fidel realității, fără romantizarea unei anumite perioade sau moment; dar o dată ce intrăm în contact cu realitatea o respingem și criticăm. Mai mult, judecăm aspru autorul sau regizorul care ți-a prezentat adevărul.

De ce o facem? Paradoxal, ne dorim atât de mult să vedem realitatea în orice încât o dată ce o avem nu o mai suportăm. Dacă ar fi să acceptăm atunci ar însemna să renunțăm și la acel mic loc sau refugiu rămas unde putem crede că viața este diferită. De fapt nu dorim să fim reamintiți că realitatea este dură și agresivă. Poate există cu adevărat în interior dorința de a vedea lucrurile așa cum sunt dar psihicul reacționează, te protejează.  De ce să suferi? Iar atunci când nu te poate proteja și ești expus realității el reacționează. Desigur fiecare diferit dar spre același rezultat…respingere.

Cărțile lui Martin sunt foarte bune. Serialul portretizează relativ fidel atmosfera din cărți. Eliminând factorul de fantezie, povestea reflectă perfect realitatea societății noastre umane din evul mediu până în prezent. Și deși unii ar spune că autorul merge prea departe cu violența, recomand să se citească cărțile de istorie (adevărata istorie) și după să judece. Orice eveniment din societatea creată de autor în poveste are un corespondent în istoria unei țări (ex: Războiul Rozelor din Anglia). Cât despre intriga din familii nu cred că este greu de remarcat adevărul.

Astăzi am făcut un mic expriment cu privire la realitate. Am stat aproximativ o oră și am urmărit persoanele care trec pe lângă mine în orașul Lipova. Realitatea (cei drept văzută prin ochii mei dar exemplele pe care le voi enumera sunt cât se poate de clare) sună cam așa:

– oameni tăcuți care se uită cu greu la cel pe lângă care trece. Dacă se uită nu oferă nici un zâmbet, salut sau altă formă de comunicare (excepție cei care se cunosc);

– oameni grăbiți, îngândurați, stresați sau triști. În general cei până la 50 de ani în viteză iar cei peste umblau cu pași mărunți și rupți de moment;

– două persoane care se ceartă și amenință cu Poliția;

– puțini tineri, adulți sau bătrâni care să se țină de mână;

– șoferi vitezomani care pot produce oricând un eveniment nefericit, fără centuri majoritatea.;

– camioane sau tiruri grăbite, cu încărcătură cu mult peste limita admisă (vizibil cu ochiul liber) care pot produce un eveniment. Dar cine să îi oprească în România, țara intereselor;

– camioane care transportă pomii tăiați. Nici o grijă, ne învățăm să respirăm mai rar;

–  femei cu mulți copii mici dar slab îngrijiți. Înțeleg că îți dorești o familie mare dar din păcate nivelul de trai este prea scăzut pentru a le oferi o dezvoltare corectă din toate punctele de vedere;

– copii mici pe biciclete care circulă atât pe șosea cât și pe trotuar. Ei se jucau dar necazul nu ține cont ( cine îi supraveghează ? );

– autobuze care lasă oamenii veniți de pe schimbul I. Sunt vizibil obosiți, îngândurați, fără perspectiva bucuriei zilei ce a rămas, fiind totul parcă robotizat și scufundat în repetiție;

– oamenii care intră pe schimbul II vizibil fără energie spirituală sau psihică;

– vânzătorii din piață își strâng produsele. S-a mai terminat o zi din cele 365 de zile în care tot același lucru fac. Este incredibil cum mai au voință pentru ziua următoare, sau totul a devenit un automatism nociv?;

– tineri băieți care se cred șmecheri , cu atitudine de superioritate falsă, mașini „tunate”;

– animale slabe cu frică de om. Este o vorbă de genul: omul are puterea de a-și schimba situația dar animalul nu.

– un oraș plin de bălți, noroi, frunze și deșeuri aruncate pe stradă.

Realitatea este că suntem triști, stresați, cu probleme mai ușoare sau grave, fără o expectanță de o zi următoare mai bună iar în cazul acestui oraș se reflectă perfect în felul cum arată.

Recunosc, sunt momente când și pe mine mă doboară tot ceea ce văd cu adevărat în jurul meu. Problema este că soluția ține tot de fiecare dintre noi.  Dacă am înceta să mai fim atât de agresiv unul cu celalalt (nu vorbesc neaparat de o formă fizică), să îl percepem pe celalalt inferior doar pentru că nu are o casa de x metrii pătrați, mașină marca x și telefon marca y, să nu vorbim unul cu celălalt, să nu ne implicăm în a crea o comunitate mai bună, să tăcem când altul ne jertfește pentru sine, să fim ignoranți cu propria viață, să-l folosim pe cel de lângă ca un vampir energetic  și spiritual pentru a ne atinge țelul sau plăcerile personale,  ar fi un pas mic spre o schimbare mare.

Nu este păcat să trăiești doar pentru următoare zi care poate nu mai vine? Și atunci dacă ar mai putea cineva să te întrebe dacă totul a meritat ce răspunzi ai da?

Nu ne dorim realitatea să o vedem așa cum îi dar nu înseamnă că încetează să mai existe.

Să nu uităm de lucrurile frumoase pe care le oferă viața: zâmbetul pe buze, liniștea interioară, natura, animalele, atașamentul sănătos față o altă persoană, dăruirea personală spre un scop/dorință, plăcerea de a face ce îți place cu adevărat, libertatea de a alege, iubirea în toate formele ei, celelalte persoane din jurul tău, creativitatea minții noastre, imaginația, puterea de a face o schimbare sau a construi un lucru, timpul măsurat în viețile noastre.

Orice schimbare a început cu o revoltă interioară. Orice revoltă interioară a dus la rebeliune. O rebeliune este la un pas de revoluție iar de la revoluție mai departe putem crea un lucru mai bun, o schimbare pozitivă. Cheia este în fiecare. Iar unde sunt doi puterea crește.

Și atunci mâine vei oferi un zâmbet sau ignoranță? Un sărut sau o palmă? O bârfă sau o întâmplare? Un ochi superior sau unul egal? Un minut de fericire sau o zi de melancolie?

Ordinea nașterii

3 septembrie 2014 at 9:17

 

Silhoutte-of-three-boys-001

Ordinea nașterii. Este ea importantă?

Doresc prin acest articol să lansez o dezbatere în urma căreia putem să învățăm câte ceva din experiențele noastre. Întrebarea mea pentru voi este: Crezi ca ordinea de naștere a copiilor într-o familie are un impact asupra modului cum îl percep părinții? Motivul pentru care lansez această întrebare este desigur curiozitatea și faptul că într-un viitor ar trebui să ne aflăm și noi în această postură de părinte.

Știu că există deja multe studii în acest sens dar eu doresc să văd cazuri concrete, nu doar statistici și teorii.

Totuși vorbind de teorie, trebuie să-l menționez aici pe fondatorul școlii de psihologie individuală, Alfred Adler. Adler a provenit dintr-o familie cu mulți frați. Mai târziu, când a devenit psiholog, a elaborat teorii importante ca sentimentul de inferioritate/superioritate; complexul de inferioritate/superioritate etc. dar printre lucrările lui a menționat și faptul că ordinea în care se nasc copii au un impact asupra felului în care părinții îi percep. (a fost al doilea copil din șapte iar el a avut patru copii).

Trebuie să recunosc faptul că atunci când am ajuns la această secțiune din cadrul cursului despre Adler și teoria sa asupra personalității m-am amuzat foarte mult. De ce? Pentru că m-am regăsit în cele prezentate.

Vă prezint pe scurt o mică descriere generalizată despre primul, al doilea și al treilea născut văzut prin ochii părinților ( nu vorbesc despre discriminare între copii sau favoritism ):

Primul născut:

Primul născut are sarcina cea mai grea. În general părinții au de la început mari așteptări din partea lui. Este primul și trebuie să se mențină la un standard înalt. Fiind continuu supravegheat și educat copilului i se dezvoltă un simț/obigație de menținere a ordinii și disciplinei. Învață că trebuie sa respecte autoritatea și puterea. I se dezvoltă valori mai mult conservatoare, fiind cel care trebuie obligatoriu să ducă mai departe tradiția. O dată ajuns la maturitate copilul poate avea tendințe dominatoare sau autoritare. Avantajul cel mai mare de a fi primul născut este că toată energia părinților se varsă în asigurarea unei dezvoltări și educații cât mai bune; mentorat.

Al doilea născut:

Acum părinții deja au o experiență în spate. Al doilea copil este mai ușor de crescut. Astfel încep să apară mici diferențe în felul cum îl percep. Are o libertate de mișcare mai mare. I se accepta mai multe greșeli deși standardul este la fel de aspru. Copilul are tendința să copieze modelul fratelui mai mare(la început) pe care dorește să-l detroneze. Este ambițios, competitiv și optimist. Își manifestă interes în activități pe care primul născut le ignoră sau la care nu este bun. Dorește să exceleze acolo unde primul nu poate și își trasează drumul său propriu.

Al treilea născut:

Este cel mai „drăgălit” dintre cei trei. Are părinți, doi frați și eventual bunicii care-l răsfață. Datorită unei atenții deosebite din partea tuturor, acesta devine performant încă de la o vârstă fragedă. Ritmul dezvoltării sale intelectuale este mai bun, accelerat, dar au tendința să fie dependenți de cei din jur chiar și la vârste mari. Are libertate de mișcare absolută și i se permite multe lucruri. Îi place să fie în centrul atenției tot timpul.

Acestea au fost pe scurt descrierile a trei frați dintr-o familie. Cei care urmează de obicei urmează modelul celui de-al treilea născut.

Doresc să menționez următoarele lucruri: am vorbit la modul cel mai generalizat. Nu vorbesc aici de familii în care copii sunt vădit discriminați, nu sunt doriți sau sunt ignorați. De asemenea nu vorbesc de situații particulare cum ar fi un copil să aibă din nefericire o dezabilitate. Un ultim lucru ar fi să menționez că fiecare dintre noi are o personalitate deși general valabilă, unică prin experiențele de viață. În acest sens dacă analizăm în detaliu putem observa diferențe clare între frați indiferent de ordinea nașterii. De aceea doresc să mă limitez la general.

Ce se întâmplă dacă ești singurul copil din familie? Aceștia în principiu urmează modelul primului născut. Diferențele constă în faptul că nu își pot pierde poziția în familie, nu există comparații de performanță cu alți frați (eventual cu alți copii), manifestă o nevoie constantă de recunoaștere iar mai târziu dovedesc comportamente mature cognitiv. Acum este rândul vostru.

Vreau acum fie că sunteți singur la părinți, fie aveți un frate, doi, trei ….. să menționați al câtelea copil sunteți în familie și să povestiți dacă există vreo diferență în felul în care părinții te percep în baza ordinii de naștere. Eu sunt primul născut și mi se potrivește perfect cele spuse. Sora mea este mai mică și este așa cum am scris.

Voi?

Tu cu cine te identifici?

17 august 2014 at 12:01

 

cu cine te identifici

Tu cu cine te identifici?

Oamenii sunt ființe sociale. Au nevoie să interacționeze permanent. Dar încă de la cel mai primitiv stadiu omul a mai avut o necesitate, cea de a face parte dintr-un grup. Dacă te integrai într-un grup acesta devenea casa ta, te identificai ca un individ care face parte din grupul x.

În prezent situația este asemănătoare dar la un nivel mult mai complex. Încetul cu încetul ne omogenizăm, ne globalizăm. Este o firească treaptă a evoluției. A venit momentul să ne percepem ca specie. Însă există o problemă. Multe persoane nu mai știu din ce grup fac parte, se simt dezorientați. Mai mult de atât, deși vor cu toată puterea să afirme că fac parte din grupul etnic/național x, se comportă ca făcând parte din alt grup perceput mai „prestigios”. De aici până la disensiuni este doar un mic pas.

Voi încerca să ilustrez această situație. Exemplu: te-ai născut într-o familie de nivel financiar mediu, în România. Viața și acțiunile tale te-au adus aici, la Universitatea Oxford din Marea Britanie. Ești un student bun și îți termini studiile. Lucrezi pe un post foarte bun conform specializării tale și te stabilești permanent în Regatul Unit. O dată pe an vii acasă în România la părinții tăi. Ei sunt mândri de tine dar tu te-ai schimbat. Începi să vorbești românește stâlcit deși părinții tăi ți-au oferit o educație foarte bună de-a lungul copilăriei, dovadă unde ai ajuns. Te întâlnești cu foști prieteni, poate chiar cei din copilărie dar acum ei sunt simpli cunoscuți care merită un salut și atât. În orice conversație faci comparații între Marea Britanie și România. Refuzi să vezi ca din multe privințe cele două țări nu sunt chiar atât de diferite. Refuzi să vezi că și țara ta maternă are un potențial neexploatat. Și totuși acum tu ești englez. Românul a murit.

Cum am spus, globalizarea este următoarea treaptă. Eu sunt convins că este viitorul nostru ca specie să lăsăm diferențele la o parte și să ne concentrăm pe viitor. Nu sunt însă de acord să îți reneghezi trecutul mai ales când în interiorul tău simți că ești parte din el. Faptul că ai învățat o limbă pe care cel mai probabil o vorbești stâlcit față de un nativ, cunoști sărbătorile legale, obiceiurile din respectiva țară, ești plătit de acel stat care îți poate acorda și cetățenia, NU SCHIMBĂ CINE EȘTI TU, eventual te completează, te globalizează, devii un întreg mai mare.

Sunt persoane care deși se află în alte țări de foarte mulți ani nu uită naționalitatea lor. Chiar plâng după momentul când pot reveni. Și de ce să nu plângi? Nu știu unde mă va duce viața dar sunt destul de sigur că spre sfârșit vreau să-mi revăd din nou valea mea din România.

Cei mai mulți dintre noi percepem zona unde ne-am născut și crescut ca locul unde rezonăm,unde suntem noi. Este un fapt dovedit statistic. De ce să ne mințim pe noi și pe cei din jur că nu este așa? Uneori chiar și persoanele care sunt de altă naționalitate dar născute în alt stat revin în țara nativă unde se simt ca acasă.

Ținta acestui articol, după cum poate ți-ai dat seama, este poporul român. De ce? Pentru că eu aici trăiesc  și pe ei îi văd. Sunt sigur că este o temă universală. Cum să dorim ca alții să ne respecte când și noi așa ușor ne renegăm? Cum poți să te cheme X-ulescu dar eu sunt francez acum, sau englez, sau german? etc.

Fi mândru de cine ești și de ce ai. Dacă cu toții ne-am apăra valorile atunci și ceilalți ni le vor respecta. Nu sunt cu mult mai bun ceilalți. Ultima dată când am verificat și ei aveau aceeași anatomie, aceeași structură a creierului. Pe mine psihologia ma ajutat să înțeleg că suntem structurați toți la fel. Văd aceleași probleme de nivel psihic indiferent de cine crezi tu că ești.

În concluzie, fi tu TU, nu fi tu ACELA. Sau fi TU și ACELA dar sub nici o formă doar ACELA

Blocat în zona de confort

12 august 2014 at 15:03

 

comfort-zoneNe trezim dimineața cu o durere de măsea. Ce facem ? Luăm un calmant. GATA durerea a trecut, ne simțim bine. Durerea sau mai bine spus simptomul a trecut. În realitate cauza a rămas, dar știm că mâine, dacă durerea apare din nou, mai putem lua un calmant și problema este rezolvată. De fapt în acel moment suntem BLOCAȚI ÎN ZONA DE CONFORT.

Se pot da multe exemple de acest fel. De ce să luptăm pentru ceea ce ne dorim? De ce să trecem prin chinul schimbării când putem sta atât de bine în locul unde ne aflăm?

Știu despre ce vorbesc. Și eu am fost victimă al acestui stil de gândire. Cunosc sentimentul de a fi blocat în zona de confort. De ce să mă stresez, să am probleme când pot așa de bine să stau și să îmi văd de treburile mele „importante”?

Răspunsul este simplu: REGRET!

Nu știu câți dintre voi a-ți simțit cu adevărat regretul.Nici eu nu cred ca l-am simțit în splendoarea lui. Dar cunosc (nu personal) oamenii care l-au simțit. Sunt acele persoane care se află la capătul călătoriei lor pe acest Pământ, fie el permanent sau temporar. Atunci și numai atunci vei simți regretul vieții.

Care este una din cauzele principale ale regretului? ZONA DE CONFORT.

Nu cred că este cineva care își dorește un asemenea moment.

De când am ieșit din zona mea de confort am descoperit o viață mult mai complexă și plină de posibilități. Cu siguranță aș fi regretat. Acum știu. Atunci nu.

De aceea vin la voi cu o rugăminte.  Alegeți o zi.  Alegeți o oră. Privește-te în oglindă. Privește-te în interior. Ești mulțumit/ă de tine? Nu există vreo dorință arzătoare pe undeva? Vei regreta dacă nu o îndeplinești? Vei regreta dacă rămâi la acest stadiu?

Nu încurajez sub nici o formă comportamentele anti-sociale sau degradante atât pentru tine cât și pentru societate. Nu susțin acele persoane care au impresia că nu au scăpare din zona lor decât prin a recurge la mijloace condamnabile. Eu vorbesc acum cu cei care vor cu adevărat să se dezvolte într-un mod sănătos.

Primul pas este să conștientizezi zona ta de comfort. Al doilea pas este să ai curajul să faci primul pas spre schimbare. Nu trebuie să faci un pas mare. Chiar și un metru ajunge. Vei simți imediat efectele pozitive. Se vor lărgi la propriu orizonturile, felul de a percepe lumea. Mai departe totul va veni de la sine.În fond, care dintre noi nu vrea să se mai simtă bine o dată?

O dată ieșit din zona de confort nu înseamă că nu poți pica victimă din nou. Trebuie să înveți să îți monitorizezi constant viața, să ști ce îți dorești de la ea, să faci tot timpul pasul înainte.

De aceea insist să îți alegi viața pe care TU o dorești, nu cea pe care o dorește altul pentru tine. Fi împlinit tu ca individ și abia atunci vei putea să ajuți și pe cei din jurul tău. Luptă-te cu tine și cu inerția vieții. Ieși din cochilie și trăiește viața. Nu fi un simplu om care a trăit odată pe această planetă.

Drepturile personale

10 august 2014 at 14:20

friedrich_nietzsche_libertate_717

Vă cunoașteți drepturile? Știți cu adevărat ce putere aveți în propriile mâini?

Am auzit cu toții sintagma „drepturile fundamentale ale omului”. ( Drepturile omului sunt de obicei înțelese ca drepturi inalienabile, fundamentale, la care o persoană are în mod inerent dreptul pur și simplu pentru că el sau ea este o ființa umană.  sursa wikipedia)

Totul bine până acum DAR o persoană ne-a învățat că de fapt, pentru ca omul să fie cu adevărat un individ în deplinătatea autonomiei sale, acesta trebuie să-și cunoască și celelalte drepturi mai puțin auzite/predate/încurajate, cel puțin în societatea noastră. Acest domn se numește Edmund Bourne, psiholog și scriitor care studiază anxietatea și tulburările de anxietate. Acesta în 1995 a publicat „Lista Drepturilor Personale„. Lista constă în 25 drepturi pe care TU, ACUM, LE AI. Acestea sunt:

1. Am dreptul să solicit ceea ce doresc.

2. Am dreptul să refuz solicitările cărora nu le pot face față.

3. Am dreptul să-mi exprim sentimentele pozitive sau negative.

4. Am dreptul să-mi schimb opiniile.

5. Am dreptul să comit greșeli și să nu fiu întotdeauna perfect.

6. Am dreptul să mă conformez propriilor mele sisteme de valori.

7. Am dreptul să spun NU la tot ceea ce mi se pare că nu sunt pregătit să fac, este periculos sau îmi încalcă sisteme de norme și valori.

8. Am dreptul să-mi stabilesc propriile sisteme de priorități.

9. Am dreptul să nu mă simt responsabil pentru comportamentele, acțiunile, sentimentele și problemele celorlalți.

10. Am dreptul să solicit onestitate din partea celorlalți.

11. Am dreptul să mă supăr pe o persoană la care țin.

12. Am dreptul să fiu eu însumi.

13. Am dreptul să mă simt speriat și sa spun acest lucru celorlalți.

14. Am dreptul să spun NU ȘTIU. ( aviz celor care întodeauna au opinii despre orice )

15. Am dreptul să nu prezint scuze și să nu-mi motivez comportamentul. ( a nu se înțelege greșit cu privire la comportament. ex: un infractor etc.)

16. Am dreptul să iau decizii bazate pe propriile mele sentimente.

17. Am dreptul să-mi satisfac propriile trebuințe în timpul și în locurile pe care le consider potrivite. ( din nou, a nu se înțelege greșit 🙂 ).

18. Am dreptul să mă distrez și să fiu frivol.

19. Am dreptul să fiu mai sănătos decât cei din jurul meu.

20. Am dreptul să mă aflu într-o ambianță în care să nu se abuzeze de persoana mea.

21. Am dreptul să-mi fac prieteni și să mă simt bine în preajma celorlalți.

22. Am dreptul să mă schimb și să evoluez.

23. Am dreptul la respect din partea celorlalți față de propriile nevoi și dorințe.

24. Am dreptul să fiu tratat ca o persoană demnă și plină de respect.

25. Am dreptul să fiu fericit.

Acestea sunt drepturile pe care le avem dar cei mai mulți nu le cunosc. Uneori pur și simplu credem că nu avem de ales și trebuie să ne conformăm unei situații particulare. Problema nu este atunci când renunți tu de bună voie la un drept de-al tău ( ideala ar fi să nu trebuiască). Problema este atunci când alții nu le respectă iar tu îi lași chiar dacă îți face rău.

Știu cum funcționează sistemul de gândire atunci când avem tot mai multe drepturi. De cele ma multe ori le folosim pentru a ne justifica un anumit comportament (de obicei negativ). Nu vreau și sunt sigur că nici autorul acestei liste nu  dorește ca cele 25 de afirmații să fie folosite în mod abuziv.

Trebuie să ținem cont și de celelalte drepturi fundamentale, legea penală, normele și tradițiile societății în care trăim și nu numai. Dar, dacă ne respectăm pe noi ca indivizii, și pe cei din jur… dacă suntem sau încercăm cu adevărat să fim asertivi ( a se citi articolul despre asertivitate) atunci trebuie să ne cunoaștem și aceste drepturi și să le aplicăm în viața nostră de zi cu zi.

Extrovertitul și Introvertitul

9 august 2014 at 14:43

 

introvert-and-extrovert-personality

Cu toții am auzit de aceste două noțiuni: extrovertit și introvertit. Dar ce înseamnă ele mai exact?

Din start vă spun că nu are legătură cu timiditatea sau gradul de sociabilitate.  Acestă prejudecată a prins putere în ultimii ani dar este una total eronată.

Cele două noțiuni au fost definite de renumitul psihiatru, psiholog, filosof și medic elvețian Carl Gustav Jung, părintele psihologiei analitice. Acesta a observat în sesiunile sale de terapie cu pacienții că există o diferență fundamentală în felul lor de a-și gestiona energia zilnică. Prin urmare, Jung a creat și dezvoltat o teorie a personalității, o teorie care va da naștere mai târziu la testul MBTI.

Să revenim la subiectul propriu zis. Diferența fundamentală dintre extrovertit și introvertit este felul prin care aceștia ( și acum voi vorbi ceva mai plastic) își încarcă bateriile, în alte cuvinte, extrovertitul se simte energizat când este în exterior, printre oameni, unde are loc agitația (acesta este locul în care simte că trăiește) și pierde energie când petrece timp singur, pe când introvertitul se simte energizat când este în interior, singur, unde este liniște și pierde energie când petrece timpul cu prietenii, în contexte sociale.

Ambele tipare au avantaje și dezavantaje dar repet, nici una dintre ele nu este greșită, mai mult de atât, ambele laturi sunt prezente în viața noastră, doar că una este dominantă. Sunt sigur că am avut cu toții momente când preferam să fim cu prietenii în oraș sau singuri în casă dar cu siguranță există doar un loc anume unde efectiv simțim că ne energizăm, fiind mai apoi pregătiți să explorăm și cealaltă latură.

Extrovertitul

Extrovertitul își acumulează energia din exterior. Este tipul de persoană care este într-o continuă  mișcare, tot timpul plecată. Are mulți prieteni sau cunoștințe, și este dispusă oricând să petreacă timpul cu ei. Simte că înnebunește dacă o zi trece iar ea nu a ieșit din casă. Sunt persoane energice, cu multă putere de a mișca lucrurile. Problema la extrovertit este că de multe ori acționează și după gândește. Își petrece atât de mult timp cu alte persoane încât uită să petreacă timp și cu el. Nu este foarte preocupat a înțelege de ce simte ceea ce simte și de multe ori pare superficial. Are tendința de a domina o conversație vorbind continuu.

Introvertitul

Introvertitul își acumulează energia din interior. Este tipul de persoană care își petrece timpul  în intimitatea gândurilor sale. Se joacă cu ideile, îi place abstractul, reflectează mult la tot ce se întâmplă în jurul său. El își acumulează energia când este singur, în liniște dar are nevoie să iese în exterior pentru a-și dispersa energia acumulată. Este o persoană profundă care are doar câțiva prieteni adevărați dar în care are totală încredere iar datorită simțului fin de analiză îi alege foarte bine. Problema la introvertit este că petrec foarte mult timp cu ei și datorită unei prezențe mai scăzute în diferite contexte sociale sunt considerați „ciudați”. Drept urmare, sunt catalogați ca timizi sau cu o sociabilitate scăzută.(fals) De asemenea, introvertitul, preferă să analizeze o situație înainte să acționeze, astfel, pierzând uneori ocazia de a experimenta o situație aflată în afara graniței (percepute de ei) de siguranță.

Am spus și repet. Ambele laturi sunt OK. Ambele au avantaje și dezavantaje. Defapt, dacă îi pui împreună, extrovertitul și introvertitul pot face minuni. Unul vine cu mișcarea, cu simțul acțiunii iar celalalt vine cu analiza, cu punerea eficient în practică a ideii. De asemenea, în viața de cuplu, cei doi efectiv se completează reciproc. Nu uita, cu toții avem câte un pic din amândouă. Astfel ne putem atinge întregul potențial energetic. ( A nu se confunda cu credința că un cuplu perfect este neapărat introvert-extrovert. Teoria lui Jung cuprinde mai multe arii ale personalității; acestea sunt doar cele două laturi fundamentale.)

Sociabilitatea celor două laturi sunt la fel. Ambele pot fi persoane foarte sociabile și cunoscute sau foarte retrase și timide. Totul ține doar de unde ne „alimentăm” cu energie.

Putem dacă suntem extrovertiți să devenim introvertiți sau vice-versa? Absolut. O dată ce ai conștientizat că ești de un anumit tip, tot ce trebuie să faci este să te implici mai mult în activități pe care le-ar face celălalt tip. Experimentând mai mult o anumită latură ajungi să te identifici cu respectiva parte. Idealul este să fi la jumătatea drumului. Să te „încarci” atât din exterior cât și din interior dar întotdeauna, o parte va fi dominatoare, chiar și dacă cu un strop.

Cât despre mine? Eu sunt un introvertit și sunt mândru. Am învățat să cultiv această parte din mine și să o perfecționez. De asemenea am început să experimentez și cu cealaltă latură și mă simt minunat. Recomand tuturor să înceteze a judeca pe alții că sunt diferiți. Suntem…și aici este frumusețea. Fiecare dintre noi avem datoria față de propria persoană să înțelegem cu adevărat cine suntem, să scoatem ce este mai bun din noi, și să încercăm să trăim ca un întreg.

„Abilitatea de a observa fără să concluzionezi este forma cea mai înaltă de inteligență” Jiddu Krishnamurti

 

TU sau EI?

1 august 2014 at 18:54

let them see you

 

Recent am cunoscut o tânără de 15 ani. Mă aflam la o petrecere și discutam cu un prieten despre viitorul său profesional. Fiind lângă noi, am întrebat-o și pe ea dacă știe ce planuri are pentru viitor. Fericită pentru un moment, mi-a spus că dorește să urmeze Academia de Jandarmerie sau Poliție. Nici nu am ajuns să ofer un feedback că imediat a continuat ideea, expresia ei facială schimbându-se într-o evidentă dezamăgire: „dar părinții mei nu sunt de acord..ei zic că nu mă voi descurca.” Am simțit că explodez.

Aceasta este una din multele situații asemănătoare care domină cel puțin societatea românească ( pe aceasta o cunosc cel mai bine și prin urmare mă limitez doar la spațiul românesc.). Sunt sigur că majoritatea dintre noi, poate chiar 95 %, am fost puternic influențați de părinți,rude, atunci când a venit momentul fatidic: sfârșitul liceului. Sunt perfect conștient că sunt mai multe tipuri de părinți/rude: cei care doresc doar binele și o siguranță materială pentru copilul lor, cei care doresc copilul să ducă mai departe afacerea/reputația familiei (ex: notari, doctori etc), cei care se vor pe ei împliniți prin copii/nepoții lor, cei care pur și simplu nu se implică în educația copilului și îl desconsideră, etc. Există și alte tipuri sau subtipuri dar este irelevantă enumerarea lor. Toți au ceva în comun, și acela este manipularea copilului de a le îndeplini o dorință de-a lor. Există, întradevăr, și acel 5 % din părinți care au văzut potențialul copilului, vocația acestuia și îi oferă cadrul prielnic pentru a se dezvolta. Dar din păcate sunt puțini.

Părinții mei, împreună cu bunicii, au fost undeva pe la mijloc. Au dorit ceva sigur pentru mine iar parțial și eu. Recunosc, pe lângă faptul că eram dezorientat cu privire la ce să fac după liceu, mi-a fost și frică ( o frică cultivată de-a lungul ontogenezei mele datorită diferiților factori: sociali, economici, educativi) de un viitor nesigur. M-am înscris la concursul de admitere la Poliție, unde profesez acum. Parțial m-au ghidat bine. Stând și analizând situația, este o slujbă care îmi pune în valoare setul meu etic, dar nu după mult timp m-am lovit de un zid….. Am lucrat 1 an și câteva luni cu un coleg care între timp a devenit bun prieten. Acesta mi-a spus direct, și onest un adevăr pe care și eu l-am simțit dar nu exprimat. A spus așa: „Sergiu, tu ești un om prea bun și civilizat pentru Poliția asta..sau mai bine spus, ești cum ar trebui să fie un polițist într-o țară civilizată”. Am simțit greutatea adevărului în acestă afirmație. Încă îl simt.

Să revin puțin în trecut. Ce făceam dacă ascultam de vocea interioară și mergeam imediat după liceu unde îmi spunea ea? Aș fi ales istoria sau psihologia, una pasiune, cea de-a doua (recent descoperit) vocație. Decizia finală, băgam dosar la psihologie, ceea ce am și făcut dar am fost admis la Poliție.

Totuși, ceva în interiorul meu a clocotit. Imediat după terminarea celor 2 ani de pregătire, am luat viața în piept și am urmat vocea..m-am înscris la Facultatea de Psihologie și Sociologie din cadrul Universității de Vest din Timișoara. Din acel moment totul s-a schimbat. M-am descoperit cu adevărat. Salariul lunar a devenit o binecuvântare, permițându-mi să investesc în propria mea dezvoltare intelectuală. În prezent sunt în an terminal și urmează pregătirea în psihoterapie+master din 2015. Dar acestea sunt doar liniile mari de consecințe pozitive. Sunt nenumărate avantaje care mi s-au deschis datorită faptului că fac ce îmi place, ce ma definește cu adevărat. Cât despre Poliție? Evident, voi face tot posibilul să profesez ca psiholog sau pe un post care cere o astfel de specializare. Una din premisele NLP-ului (programare neuro-lingvistică) spune că nu există eșec, doar feedback. Am reușit să transform o situație greșită în una avantajoasă.

Revenind la tânăra de 15 ani, imediat i-am explicat importanța de a asculta de vocea interioară. Am rugat-o să vorbească frumos și profund cu părinții ei cu privire la ce își dorește ea, nu ei. Să aibă curajul să pună piciorul în prag și să comunice cu ei, să nu se lase pe valul vieții scris de alții pentru ea. Eu sunt un caz fericit. Sunt foarte mulți tineri care au făcut o facultate doar că așa trebuie și în prezent lucrează pe un post care-l detestă. (Sunt conștient că sunt persoane care au făcut o facultate care le place și actualmente nu profesează pe acel domeniu dar acesta este un subiect pentru un viitor articol)

Dar nu doar părinții sau rudele sunt o problemă când este confruntat un tânăr cu decizia viitorului profesional. Însuși sistemul educațional românesc este prost conceput, învechit, pe o formulă datată din anii comunismului. Recent am avut un dialog mai aprins cu un prieten și părinții mei cu privire la eficiența sistemului educațional din perioada comunistă și cel actual din democrație. Repet, este opinia mea cu privire la cele două sisteme: învățământul comunist „năștea” tineri foarte bine pregătiți în diferite domenii, în special cele fixe, dar sub nici o formă nu i-a ajutat să se dezvolte, să crească ca individ, să aducă un progres științei. Ieșeau de pe băncile școlii experți dar nu inovatori. De ce oare după căderea blocului comunist, România a trebuit să importe cantități semnificative de cunoștințe din diferite domenii din Vest? Pentru că acolo se experimenta, intelectualul putea descoperi un lucru și să-și scrie teza pe hârtie, sa o publice, să se dezvolte aducând o contribuție progresului uman. Actualul sistem educațional democratic din România din păcate nu poate fi denumit democratic. În opinia mea este blocat undeva pe la mijloc. Există standardul/ șablonul care trebuie respectat, dar cu o anumita libertate de alegere (de exemplu manualele care cele mai multe sunt slab concepute). Mulți profesori aplică metoda clasică de dictat cuvânt cu cuvânt iar elevul este notat nu după capacitatea  de a înțelege și a reda informația prin filtrul său personal ci prin cât de exact reproduce textul predat. Din experiența mea pot spune ca gimnaziul și liceul nu au contribuit într-un mod semnificativ/definitoriu pentru viitorul meu. Am tocit lecții întregi și pentru ce? Am făcut psihologie 1 an în liceu deși eram profil uman dar am făcut matematică 2 ani. Am făcut fizică 2 ani în liceu și doar 1 an filosofie. Am ajuns la facultatea de Psihologie cu o programă care cerea deja cunoștințe de bază în Psihologie și de unde să le scot? Liceul ar trebui să fie un început de specializare pe un anumit domeniu dar la noi îi școala generală clasele V-VIII. Ne trebuie un sistem nou, unul care să-l ajute pe copil să-și descopere talentul, vocația și să o cultive. Dar până să avem un asemenea sistem, toată responsabilitatea pică pe umărul părinților și rudelor copiilor care trebuie să lase la o parte gândirea aceasta de victimă, de neputință și conformism, ideea că trebuie să ai o slujbă să poți trăi și atât. Este greu să schimbi o mentalitate, și sunt pregătit să fiu „lovit” cu valuri de critici din partea celor care se simt vinovați dar se neagă în interior pe ei. Este un mecanism psihic de apărare împotriva unui disconfort. No problem.

În anul 1878, Ion C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu la Congresul de Pace de la Berlin  au fost auziți dar nu și ascultați. Poate aceasta este și soarta prezentului articol. Personal îmi doresc ca aceste rânduri să ajungă la câți mai mulți tineri care se regăsesc în asemenea situații și să aibă puterea să facă o schimbare. Doar TU ești stăpânul propriului destin. Nu te dezamăgi.

Asertivitatea

29 iulie 2014 at 19:32

REGULILE-ASERTIVITĂŢII-1

 

 

Ce înseamnă ASERTIVITATE sau a fi o persoană asertivă ? Cu siguranță nu la ce te gândești în acest moment.

Cele mai multe persoane atunci când aud cuvântul asertiv se gândesc la vorba bunicii mele: „capul plecat sabia nu taie” sau: întotdeauna, indiferent de situație, trebuie să faci pe plac/să ajuți o persoană care îți cere ajutorul. Din nou vă înșelați.

asertivitate s.f.  Caracteristică a unei persoane care își exprimă cu ușurinţă punctul de vedere și interesele, fără anxietate, fără a le nega pe ale celorlalți.

Trăim vremuri grele și aici nu mă refer neapărat la partea materială cât despre cea psihică, spirituală. Suntem într-o constantă mișcare, iar din dorința de a reuși în viață, de a strânge averi, am devenit adevărate primate. Instinctele încetul cu încetul preiau puterea. Etica și morala devin pentru mulți concepte de neînțeles, iar asertivitatea ….ce este asertivitatea? Pentru mulți nimic, pentru alții cheia succesului și a dezvoltării personale.

Acum câteva luni am participat la un workshop din cadrul PsyVest (Săptămâna Psihologiei la Timișoara). În cadrul acestui workshop am luat contact prima dată cu această noțiune de asertivitate. Aici am învățat că există 4 comportamente non-asertive ( nocive) și unul asertiv (cel sănătos).

Cele 4 comportamente non-asertive:

a) Comportamentul supus, servil.

Cu toții îl cunoaștem.  Suntem experți în a ne supune la un moment dat cuiva. De ce o facem? Parțial pentru că avem acea componentă biologică în noi, cea de supunere față de alfa, și bine ar fi dacă acesta este singurul motiv. Însă, de cele mai multe ori, ne supunem pentru a avea parte de un câștig. Credem că prin supunere nimeni nu ne va lovi, toată lumea ne va înțelege și vom fi în grațiile tuturor. GREȘIT. Acest comportament duce la un singur rezultat: vom primi dispreț, ignoranță, și chiar abuz din partea celor care le încredințăm, efectiv, viața noastră. (ex: ești angajatul lunii deși tot timpul altul este promovat? ești tot timpul disponibil să-ți ajuți colegii în detrimentul sarcinii tale? ești tot timpul căutat de superior pentru alte sarcini? lucrezi cât pentru 10 persoane și totuși nu poți să îi spui șefului că nu este normal? Felicitări!! ai un comportament non-asertiv)

b) Comportamentul agresiv.

Persoana cu acest comportament nu empatizează , impune tot timpul regulile lui, agresează verbal sau fizic. Rezultatul acestui comportament?: anturajul este tot timpul pe defensivă, se apără de tine și de cele mai multe ori te evită. Perfect, ești singur.

c) Comportament pasiv-agresiv.

Aici suntem experți. Acest comportament este caracterizat prin faptul că deși pe moment nu ești de acord cu o idee, o sarcină, totuși o duci până la capăt, DAR, ulterior, bârfești persoana în cauză, te îmbufnezi la ceilalți, te plângi cât de nedreaptă este viața ta. Rezultatul acestui comportament este desigur eticheta: NU ARE CARACTER.

d) Comportamentul manipulator.

Acest comportament se înțelege de la sine. De cele mai multe ori apelam la acest stil prin:  roluri de victimă pentru a-i forța pe cei din jur să îți facă pe plac, șantaj (de orice fel), tehnici de manipulare. Atunci când ținta manipulată realizează intențiile și metodele tale, devine imună, se distanțează de tine sau chiar trece ea la o contra-manipulare. Cine este victima acum?

În sfârșit, să vedem acum, totuși, cum arată un comportament asertiv?

Comportamentul asertiv este caracterizat prin:

– atitudinea persoanei care își respectă propriile drepturi și ale celorlalți;

– când cineva îmi face un lucru bun, îi returnez și eu bunătatea când are nevoie;

– când cineva îmi face un rău (intenționat sau nu), îi tolerez imaturitatea atitudinală dar îi spun frumos ce nu mi-a plăcut și o rog ca pe viitor să nu mai repete;

– dacă persoana continuă să aibă un comportament greșit față de mine, îi explic mai o dată motivele pentru care să înceteze. Dacă continuă, rup legătura cu ea. Pe strada o voi saluta și atât. Nu reciprocitatea acțiunii contează, ci efectul produs de ignoranță.( excepție face cazul în care viața acesteia este pusă în pericol și o poți ajuta. Este totuși o ființă umană iar viața trebuie respectată)

– trebuie să ști să soliciți ce dorești într-un mod civilizat;

– să ști să spui NU;

– cea mai importantă persoană pentru tine ești tu ( a nu se confunda cu egoism, lăcomie ).

– să înțeleg consecințele acțiunilor mele și să-mi asum responsabilitatea pentru propriile mele fapte.

Sunt conștient că acest articol este destul de lung și poate pe alocuri tehnic. Felicit pe cei care au citit tot și vor încerca să aplice cele citite. Vreau să înțelegeți că aceste comportamente există și din păcate cu toții putem pica în aceste capcane. Cunosc situații, chiar personale, când este foarte greu să fi asertiv. ȘTIU, nu totul este alb și negru. Important este conștientizarea acestor comportamente atunci când au loc și schimbarea atitudinii pe cât mai mult posibil.

Verba docent, exempla trahunt ( Vorbele predau, exemplele ghidează)