TU sau EI?

1 august 2014 at 18:54

let them see you

 

Recent am cunoscut o tânără de 15 ani. Mă aflam la o petrecere și discutam cu un prieten despre viitorul său profesional. Fiind lângă noi, am întrebat-o și pe ea dacă știe ce planuri are pentru viitor. Fericită pentru un moment, mi-a spus că dorește să urmeze Academia de Jandarmerie sau Poliție. Nici nu am ajuns să ofer un feedback că imediat a continuat ideea, expresia ei facială schimbându-se într-o evidentă dezamăgire: „dar părinții mei nu sunt de acord..ei zic că nu mă voi descurca.” Am simțit că explodez.

Aceasta este una din multele situații asemănătoare care domină cel puțin societatea românească ( pe aceasta o cunosc cel mai bine și prin urmare mă limitez doar la spațiul românesc.). Sunt sigur că majoritatea dintre noi, poate chiar 95 %, am fost puternic influențați de părinți,rude, atunci când a venit momentul fatidic: sfârșitul liceului. Sunt perfect conștient că sunt mai multe tipuri de părinți/rude: cei care doresc doar binele și o siguranță materială pentru copilul lor, cei care doresc copilul să ducă mai departe afacerea/reputația familiei (ex: notari, doctori etc), cei care se vor pe ei împliniți prin copii/nepoții lor, cei care pur și simplu nu se implică în educația copilului și îl desconsideră, etc. Există și alte tipuri sau subtipuri dar este irelevantă enumerarea lor. Toți au ceva în comun, și acela este manipularea copilului de a le îndeplini o dorință de-a lor. Există, întradevăr, și acel 5 % din părinți care au văzut potențialul copilului, vocația acestuia și îi oferă cadrul prielnic pentru a se dezvolta. Dar din păcate sunt puțini.

Părinții mei, împreună cu bunicii, au fost undeva pe la mijloc. Au dorit ceva sigur pentru mine iar parțial și eu. Recunosc, pe lângă faptul că eram dezorientat cu privire la ce să fac după liceu, mi-a fost și frică ( o frică cultivată de-a lungul ontogenezei mele datorită diferiților factori: sociali, economici, educativi) de un viitor nesigur. M-am înscris la concursul de admitere la Poliție, unde profesez acum. Parțial m-au ghidat bine. Stând și analizând situația, este o slujbă care îmi pune în valoare setul meu etic, dar nu după mult timp m-am lovit de un zid….. Am lucrat 1 an și câteva luni cu un coleg care între timp a devenit bun prieten. Acesta mi-a spus direct, și onest un adevăr pe care și eu l-am simțit dar nu exprimat. A spus așa: „Sergiu, tu ești un om prea bun și civilizat pentru Poliția asta..sau mai bine spus, ești cum ar trebui să fie un polițist într-o țară civilizată”. Am simțit greutatea adevărului în acestă afirmație. Încă îl simt.

Să revin puțin în trecut. Ce făceam dacă ascultam de vocea interioară și mergeam imediat după liceu unde îmi spunea ea? Aș fi ales istoria sau psihologia, una pasiune, cea de-a doua (recent descoperit) vocație. Decizia finală, băgam dosar la psihologie, ceea ce am și făcut dar am fost admis la Poliție.

Totuși, ceva în interiorul meu a clocotit. Imediat după terminarea celor 2 ani de pregătire, am luat viața în piept și am urmat vocea..m-am înscris la Facultatea de Psihologie și Sociologie din cadrul Universității de Vest din Timișoara. Din acel moment totul s-a schimbat. M-am descoperit cu adevărat. Salariul lunar a devenit o binecuvântare, permițându-mi să investesc în propria mea dezvoltare intelectuală. În prezent sunt în an terminal și urmează pregătirea în psihoterapie+master din 2015. Dar acestea sunt doar liniile mari de consecințe pozitive. Sunt nenumărate avantaje care mi s-au deschis datorită faptului că fac ce îmi place, ce ma definește cu adevărat. Cât despre Poliție? Evident, voi face tot posibilul să profesez ca psiholog sau pe un post care cere o astfel de specializare. Una din premisele NLP-ului (programare neuro-lingvistică) spune că nu există eșec, doar feedback. Am reușit să transform o situație greșită în una avantajoasă.

Revenind la tânăra de 15 ani, imediat i-am explicat importanța de a asculta de vocea interioară. Am rugat-o să vorbească frumos și profund cu părinții ei cu privire la ce își dorește ea, nu ei. Să aibă curajul să pună piciorul în prag și să comunice cu ei, să nu se lase pe valul vieții scris de alții pentru ea. Eu sunt un caz fericit. Sunt foarte mulți tineri care au făcut o facultate doar că așa trebuie și în prezent lucrează pe un post care-l detestă. (Sunt conștient că sunt persoane care au făcut o facultate care le place și actualmente nu profesează pe acel domeniu dar acesta este un subiect pentru un viitor articol)

Dar nu doar părinții sau rudele sunt o problemă când este confruntat un tânăr cu decizia viitorului profesional. Însuși sistemul educațional românesc este prost conceput, învechit, pe o formulă datată din anii comunismului. Recent am avut un dialog mai aprins cu un prieten și părinții mei cu privire la eficiența sistemului educațional din perioada comunistă și cel actual din democrație. Repet, este opinia mea cu privire la cele două sisteme: învățământul comunist „năștea” tineri foarte bine pregătiți în diferite domenii, în special cele fixe, dar sub nici o formă nu i-a ajutat să se dezvolte, să crească ca individ, să aducă un progres științei. Ieșeau de pe băncile școlii experți dar nu inovatori. De ce oare după căderea blocului comunist, România a trebuit să importe cantități semnificative de cunoștințe din diferite domenii din Vest? Pentru că acolo se experimenta, intelectualul putea descoperi un lucru și să-și scrie teza pe hârtie, sa o publice, să se dezvolte aducând o contribuție progresului uman. Actualul sistem educațional democratic din România din păcate nu poate fi denumit democratic. În opinia mea este blocat undeva pe la mijloc. Există standardul/ șablonul care trebuie respectat, dar cu o anumita libertate de alegere (de exemplu manualele care cele mai multe sunt slab concepute). Mulți profesori aplică metoda clasică de dictat cuvânt cu cuvânt iar elevul este notat nu după capacitatea  de a înțelege și a reda informația prin filtrul său personal ci prin cât de exact reproduce textul predat. Din experiența mea pot spune ca gimnaziul și liceul nu au contribuit într-un mod semnificativ/definitoriu pentru viitorul meu. Am tocit lecții întregi și pentru ce? Am făcut psihologie 1 an în liceu deși eram profil uman dar am făcut matematică 2 ani. Am făcut fizică 2 ani în liceu și doar 1 an filosofie. Am ajuns la facultatea de Psihologie cu o programă care cerea deja cunoștințe de bază în Psihologie și de unde să le scot? Liceul ar trebui să fie un început de specializare pe un anumit domeniu dar la noi îi școala generală clasele V-VIII. Ne trebuie un sistem nou, unul care să-l ajute pe copil să-și descopere talentul, vocația și să o cultive. Dar până să avem un asemenea sistem, toată responsabilitatea pică pe umărul părinților și rudelor copiilor care trebuie să lase la o parte gândirea aceasta de victimă, de neputință și conformism, ideea că trebuie să ai o slujbă să poți trăi și atât. Este greu să schimbi o mentalitate, și sunt pregătit să fiu „lovit” cu valuri de critici din partea celor care se simt vinovați dar se neagă în interior pe ei. Este un mecanism psihic de apărare împotriva unui disconfort. No problem.

În anul 1878, Ion C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu la Congresul de Pace de la Berlin  au fost auziți dar nu și ascultați. Poate aceasta este și soarta prezentului articol. Personal îmi doresc ca aceste rânduri să ajungă la câți mai mulți tineri care se regăsesc în asemenea situații și să aibă puterea să facă o schimbare. Doar TU ești stăpânul propriului destin. Nu te dezamăgi.